În ultima vreme am tot auzit ideea că nu există fapte bune total altruiste. Că, într-un fel sau altul, oricine face bine în jur, o face de fapt pentru sine. Poate are nevoie să își valideze imaginea despre sine că e un om bun, poate că donează sânge doar pentru ziua liberă, poate că se implică doar pentru că cineva apropiat face asta. Sinceră să fiu, cred că e mai important să începem să facem bine decât de ce începem.
Asta pentru că mintea noastră e optimizată să ia decizii cât mai ușor și e mai probabil să le ia pe cele pe care le are la îndemână. Iar atunci când repeți un comportament suficient timp, o să devină la îndemână: sport, meditație, gătit… voluntariat.
A fost odată că niciodată…
Dacă citești în general materiale din zona de personal well being, aproape în fiecare apare menționat că atunci când ne dedicăm timp celor din jur nivelul nostru de împlinire și satisfacție crește. Totuși dacă pui mâna și faci, o să vezi că din momentul în care decizi să fii voluntar până la “happily ever after” mai sunt câteva etape.
Când am decis să particip la clubul de programare organizat de Cartea Daliei, îmi imaginam momente desprinse din filme — o față concentrată care încearcă să facă o animație sau un joc, cum căutăm împreună răspunsul și apoi momentul în care se aprinde o lumină în ochii copilului și decide că asta vrea să facă de acum încolo. Apoi am început să merg în clase…
Că de n-ar fi nu s-ar mai povesti
Imaginează-ți scena clasică cu prințese: de îndată ce ea apare, iese soarele, îi luminează părul perfect în timp ce se apucă de treaba. Păsările vin să îi cânte și îi țin colțurile rochiei, cățelul deschide ușa înainte să apuce să pășească spre ea, copiii și animalele o iubesc și ea are ceva magic în voce care face pe oricine o aude moale și modelabil. Exact așa e și când mergi la o clasa de copii care au voie la calculator de câteva ori pe săptămâna. Exact.
Doar că așa crești și te dezvolți de fapt. Punându-te în situații în care nu te simți confortabil și în care este potențial de a crește. Dacă am putea să ne gândim doar că ne antrenăm și asta să dea roade, am fi probabil toți niște maeștri plutind pe norișori. Doar că în realitatea noastră orice abilitate se construiește exersând.
Chiar și în povești, personajele trec prin o mulțime de încercări ca să devină eroi — balauri, călătorii lungi, vrăjitoare care îți cer vocea, câte și mai câte. Însă toți eroii au ajutoare, personaje care îi sprijină și sunt lângă ei la fiecare pas. Pinochio îl are pe Jiminy Cricket, Hercule îl are pe Phil, Albă ca Zăpada are piticii, Ana îl are pe Olaf, Ariel pe Sebastian, prințesele au zâne bune. Așa că, să avem răbdare, cu noi și cu ceilalți. E de așteptat să fie un proces și să creștem pas cu pas.
Și dacă tot suntem aici, hai să ne întindem un pic imaginația și să schimbăm perspectiva.
Cum ar fi dacă făcând asta nu ești doar un erou în povestea ta, ci ajutorul unui copil care tocmai se transformă în erou?
P.S. Clubul de programare Code Hero e gratuit și se desfășoară online. Dacă ești părinte și ești curios, îți poți înscrie copilul aici. Dacă vrei să te implici ca voluntar, scrie-mi un mesaj sau înscrie-te aici.
